Acum trei săptămâni. Sau cum a început și s-a sfârșit totul. Sau viață. Sau camionul cu turtă dulce care s-a oprit pentru puțin în dreptul meu. Puțin, cât să-mi arate cum ar fi fost dacă și cum nu o să fie.
Acum trei săptămâni coborâsem din avion cu tot cu fluturii din stomac, era o vreme câinoasă, telefonul se trezise și îmi aducea mesaje cu Welcome to London, Vericiule! De-abia aștept să te țin în brațe. Sau așa ceva.
Cred că am făcut bine. Cred că m-am regăsit puțin pe mine, mi-am regăsit un soi de liniște de care uitasem. Am încuiat bine niște uși și am deschis altele. Și l-am regăsit pe el, mai matur cu zece ani și mai complicat încă pe atât, și mai frumos și cu același zâmbet. Sau m-a regăsit el pe mine? Nu mai știu.
Eu nu vreau să fiu un om rău. Nu știu dacă asta e încă o lecție, nu știu exact ce am de învățat de aici. Ce știu e că în alea câteva zile viața mea s-a schimbat. Așa subtil, parcă invizibil, dar ceva e schimbat. Știu că oamenii se întorc din drum pentru că așa a trebuit să se întâmple. Știu că la 4 dimineața m-am întors din drum să-l mai sărut o dată. Pentru că nu mi-a părut rău nici o secundă. Pentru că era somnoros și avea ochii mici și nu mai știe ce mi-a spus. Nu pleca, nu vreau să pleci. Tu chiar pleci? Știu că unul din cele mai faine lucruri de pe lumea asta e să spui cuiva te iubesc și să ți se răspundă cu aceleași cuvinte. Te iubesc, dincolo de cuvinte. Și dincolo de ani și de situații și de distanțe mai vechi sau mai noi. Dar mai știu că eu nu pot schimba cu nimic lucrurile. Eu nu pot decât să iubesc în continuare, așa frumos și cald cum m-a învățat. să fiu recunoscătoare și să aștept iar camionul ăla cu turtă dulce. Mulțumesc, arici.
No comments:
Post a Comment